Am făcut o constatare atît de sinistră, că mi-e și teamă să o spun cu voce tare. O scriu aici, cu litere mici, de mână: moartea dă târcoale spitalelor din România, precum lupii la stâna de oi. Știți jocul acela cu potențial mortal intitulat ruleta rusească? Ei bine, avem deja dovada că există medici cărora le place să îl joace și să ne pună viața în pericol.
Și știți ce doare cel mai tare? Că noi ne-am învățat cu ea. Cu moartea prematură din spitale, vreau să spun. Și că mulți directori de unități medicale, șefi de secții, miniștri sau directorași prin tot felul de direcții și case de asigurări de sănătate au făcut pact cu ea. În loc să o gonească, își iau măsuri de precauție și le dau de ales pacienților între moarte sau o nozocomială, două. Infecțiile le dau pe semnătură, pe propria răspundere a bolnavilor, să nu existe dubii ori să fie trași la răspundere. Avem aparatură performantă pe care nu o folosim, să nu cumva să le stricăm afacerile celor din mediul privat. Degeaba se plâng asigurații că plătesc de pomană taxele pentru sănătate. Dacă lucrurile pot merge bine pentru unii așa cum sunt, iar profitul este maxim, ce mai contează umilința permanentă a populației care are nevoie de servicii medicale?
În timp ce bolnavii și rudele lor trăiesc adevărate drame, politicienii sunt preocupați să-i decapiteze pe cei care au tupeul să-i tragă la răspundere. Și asta, în condițiile în care niciun partid nu a vrut să scoată din comă sistemul sanitar, să-l resusciteze cumva. Se comportă precum medicii care nu au chef să trateze un picior bolnav sau o mână infectată și preferă să le amputeze. Ce contează că nu mai rămâne aproape nimic și pacientul rămâne ciung și olog? Dacă lumea tace, au impresia că și-au făcut treaba bine.
Toate partidele sunt vinovate în aceeași măsură de situația critică în care s-a ajuns. Mor oamenii cu zile. Copii, adulți, bătrâni. Și nimeni nu răspunde pentru viețile pierdute prea devreme de pacienții unui stat ce-a devenit groparul Europei. Iar noi ne plângem morții și îi îngropăm, fără a mai avea puterea să ne luptăm cu acest sistem corupt până la măduvă. Un sistem bolnav, în care doctorii care se consideră ”Dumnezei” și îi selectează în funcție de grosimea plicului pe cei care vor trăi, sunt bine văzuți și cotați de șefii lor. Și în care alinarea durerii pacienților este direct proporțională cu ”atenția” acordată acestor trimiși pe pământ.
Puținii doctori care respectă jurământul făcut, nu reușesc să schimbe situația, aduc doar raze timide de soare într-o lume întunecată din care scapă cine poate.
Din fericire, au mai rămas în țară și doctori care își fac meseria cu pasiune. Numărul lor scade, însă, pe an ce trece. Unii, sătui să-și vadă pacienții cum suferă din lipsa tratamentelor pleacă în străinătate. Alții se pensionează sau pleacă în mediul privat. Există medici cărora sistemul acesta defect nu le-a înfrânt umanitatea. Au suflet și respect față de bolnavii care le trec pragul și fac totul pentru a-i salva. Necondiționat. Îmi crește inima când am ocazia să-i cunosc ori să aflu că avem și astfel de medici, într-o țară în care lipsa de empatie a devenit fenomen național.
Degeaba îi arătăm pe alții cu degetul. Noi, ăștia mici și fără funcții sau carnete de partid, suntem copia fidelă dar lipsită de resurse a politicienilor.
La fel ca ei, și noi ne-am pierdut demult umanitatea, empatia și demnitatea. Suntem captivi într-o lume în care materialismul reprezintă esența vieții. Legea junglei funcționează atât în mediul urban, cât și în cel rural. Asistăm cu pasivitate la degradarea din propria vină a politicienilor dar în același timp și a conștiinței noastre și preferăm să ne plângem de milă. Cât putem trăi așa? Cu vina că nu am făcut nimic pentru a ne fi mai bine. Cu teama că nu ne vom putea trata copiii dacă se vor îmbolnăvi. Cu grija că nu există tratamente performante pentru prea multe boli de la care la noi se moare, în timp ce la alții se trăiește.
De noi depinde să ne fie respectate drepturile stipulate în Constituția României.
Dreptul la viață. Dreptul la sănătate. Dreptul la un trai decent. Nu sunt doar cuvinte scrise negru pe alb, ci obligații pe care și le asumă fiecare politician. Din păcate, doar teoretic și numai la învestirea în funcție. Dar noi suntem cei care trebuie să le cunoaștem și să le cerem. Cu orice preț. Sunt drepturile noastre și ni se cuvin. Acum, cât mai putem, cât mai suntem în viață. Pentru noi, pentru copiii sau nepoții noștri.
Să trăiești cu gândul că oricând te poate nimeri ”glonțul ruletei rusești” într-unul dintre spitalele din țară și că tu ai putea fi cel care va muri dacă dai de un ”doctor Dumnezeu” care decide cine trăiește și cine nu, sau că nu va exista în unitatea sanitară terapia care ți-e necesară pentru a te vindeca, este cel mai cumplit lucru. Trebuie doar să conștientizăm situația la care s-a ajuns, pentru a putea reacționa în cunoștință de cauză.
Sănătate multă!
