De mică mi-am dorit să fiu actriță. N-a fost să fie, dar mereu îi voi admira pe actori și am impresia că își trăiesc viața în cel mai frumos mod cu putință. Și poate că așa este. Se consumă mult, joacă roluri diferite, sunt multe persoane și personalități într-una singură. Călătoresc și împărtășesc lumii tot ceea ce este mai frumos și îi ajută pe spectatori să trăiască experiențe diferite.
Am avut ocazia să vorbesc în cadrul unui interviu, cu regizorul Alexander Hausvater. S-a aflat în Constanța la sfârșitul anului trecut și a pus în scenă piesa ”Ovidius in love”, la Teatrul de Stat Constanța. Hausvater este om cu o personalitate puternică și cu un CV impresionant. Îmi plac mult persoanele care au curajul să spună ce gândesc, să laude și să critice în egală măsură dacă simt nevoia. Discuția pe care am avut-o cu Alexander a fost atât de lungă, încât, acesta este al doilea articol pe care îl scriu în urma dialogului pe care l-am avut. Mă rog, a fost mai mult un monolog pentru că Alexander are multe de spus.
”Tinerii trebuie să înțeleagă că teatrul nu este domeniul bătrânilor, al bunicii. Este un mediu vibrant care îi poate ajuta, îi poate trezi. Prima întâlnire trebuie forțată de un părinte, de un diriginte, de un profesor. După aceea, rămâne să decidă dacă le place sau nu.
Teatrul pe care îl fac eu nu are nicio legătură cu viața pe care o cunoaștem aici la radio, pe stradă, la mall. Are legătură cu viața pe care nu o cunoaștem, cu viața paralelă, imaginată, cu visul, cu viața pe care ai putut să o trăiești dar nu ai trăit-o că ți-e frică. Nu este o imitație a vieții cunoscute. Și atunci, publicul care intră într-o altă viață, poate să accepte că aceasta este o realitate sau nu. Dacă acceptă, chiar pentru un timp foarte scurt, înseamnă că actorii au reușit un lucru extraordinar, să facă pe cineva să viseze împreună cu ei.”, spune Alexander Hausvater.
Teatrul rezumă cultura, pentru că este singurul fenomen cultural care îmbină în incinta lui, toate stilurile culturale, de la pictură la arhitectură, la coregrafie, la muzică ș.a.m.d. Iar copiii trebuie să fie educați fie de părinți, fie în școală, să iubească artele.
”Nu ai teatru, nu ai cultură. Și un teatru dezolant e doar o reflexie a unui oraș dezolant. Când merg în lume (și voiajez mult, din păcate toată viața mea am fost un vagabond), când ajung într-un oraș nu mă duc nicăieri, vreau să văd teatrul. Și dacă teatrul prosperă extraordinar, îmi dă impresia că primarul orașului e fantastic, că oamenii din oraș sunt fantastici. Cum trăiești într-un oraș dacă nu ai făcut totul pentru a-ți aduce copilul tău pierdut în telefoane mobile, într-o educație teribilă, într-o tehnologie de necrezut, nu îl forțezi să vină la teatru pentru a decide el dacă va reveni sau nu.” a adăugat Alexander și nu îl pot contrazice.
Actorii sunt o reflexie a societății. Ei sunt alți români, alți cetățeni.
”Lucrul meu este să-i fac să se revolte, să înțeleagă că cuvântul actor, care în engleză înseamnă act, a face ceva, nu a juca teatru, ci să faci ceva. Trebuie treziți, trebuie șocați, ei fiind într-o letargie. Șocul pe care un spectator trebuie să îl simtă la un spectacol vine întâi cu actorul respectiv. Ce se întâmplă în actorie este un exemplu pentru ceea ce se întâmplă în țară. Ce numim noi actori e efemer, e o hiperbolă. Eu fac școală cu ei în fiecare zi. Să îi conving că există forțe în ei.
Trebuie să cauți în tine acea energie dinamică și pozitivă. Ca să creezi ceva care nu a existat înaintea noastră. Să creezi într-un gol spiritual și fizic ceva care să rămână în picioare pentru două ore măcar. E total șocant pentru actori lucrul în sine și cei care supraviețuiesc știu că vor rămâne cu experiența aceasta în memorie, vor rămâne în memorie.”
Teatrul este despre schimbare, despre transformare.
Regizorul Alexander Hausvater mi-a amintit ceea ce am simțit atunci când am picat cu brio la actorie. Pentru a fi actor, trebuie să trăiești rolul, poezia, cântecul sau orice interpretezi. Să vină din tine în momentul acela, nu să recitiți un rol învățat. Să pară că gândești acele lucruri în momentul respectiv. Eu nu am reușit. Sunt și actori care joacă fals și se vede acest lucru. Ne dăm seama cu ușurință când cineva nu intră în rol.
”Dacă actorul nu se schimbă, cum poate să facă un personaj? Cum îndrăznește cineva să facă Shakesperare… dacă nu poate să ne convingă că acest text genial e produsul lui? EL gândește ”a fi sau a nu fi” nu Shakesperare. Cum îl faci să te convingă că e Shakesperare? 90% din teatru e o minciună teribilă, teatrele sunt conduse de bătrâni care trăiesc încă în anii 60, iar generația tânără începe acum să se trezească dar nu să se revolte.”
Teatrul este locul în care revolta se întâmplă. Nu este locul unei consumații.
”Pe mine nu mă interesează ca publicul să spună la sfârșitul spectacolului e bun sau rău. Bun sau rău se spune despre cafea. Sau despre pantaloni. Se spune despre lucrurile pe care ei le consumă. Teatrul TE consumă. TE intrigă. Vii acasă, te uiți în ochii unei femei și vezi că n-ai iubit-o de 10 ani. Și o părăsești, îți cauți altceva. Ceva care îți intră sub epidermă și te face pe tine să te schimbi. În bine sau în rău. Dar să îți schimbi situația, deoarece te identifici cu un eveniment, cu un personaj. Nu este ceva care este bun sau rău.
Actorul trebuie să fie un revoltat, să facă ceva nu să aștepte să primească de la alții. Trebuie arhitectural făcut altceva. În locuri în care nu te-ai fi gândit vreodată, cum aduci oameni din generația ta. Fiecare actor își reprezintă generația și când te uiți la o piesă făcută de oameni la 20-22 de ani învață despre ce înseamnă generația lor în momentul de față, aici.”
Teatrul e singura modalitate de comunicare care a existat între două grupuri de oameni într-un loc, într-un spațiu anumit, la un timp anumit.
Comunicarea între oameni nu prea merge bine. Nu tu religie, nu tu soț și soție, sunt divorțuri, nu tu educație, nu tu armată, fotbal. Asta a mai rămas, teatrul. Oamenii ăia pe scenă nu sunt umbre pe un ecran, ei sunt acolo. Și fiecare spectacol se schimbă, deoarece componența publicului se schimbă. Se schimbă după cum publicul respiră. Această întâlnire este una absolut crucială pentru cineva tânăr. Educația se face pe picioare, în acțiune. Educația înseamnă inițiativă. Dacă nu ai inițiativa să îți aduci copilul la teatru, înseamnă că nu ai inițiativă să îi dai minimum de ceva. Un părinte are o obligație teribilă. Nu contează că omul nu știe geografie, nu știe istorie sau vorbește prost, dar trebuie să învețe să supraviețuiască. Dacă se pierde în pădure ca Hansel și Gretel trebuie să găsească drumul. Să supraviețuiască. Păi cum dracu supraviețuiești dacă nu ești în relație, în comunicare cu oameni, personaje pe scenă, care supraviețuiesc sau nu.
Viața este un fel de provocare spre supraviețuire, spre faptul că în acest proces, omul își dă seama că talentele, posibilitățile, capacitățile pe care nu le cunoștea înainte îl ajută să răzbată și să meargă înainte. Teatrul face asta. Dacă trăiești o experiență, teatrul îți spune că acea experiență nu e trăită de actori, e trăită de tine. Pentru că TU te identifici cu personajul și cu trăirile lui.
Leave a Reply