Stau culcată-n iarbă și privesc norii. Albi, pufoși, bine-dispuşi, fără chef de plânsete. Doamne, câte amintiri frumoase am despre nori! Cât mai râdeam cu prietena mea Nicoleta pe plajă când eram copii și îi întruchipam în personaje.
– Uite un înger!
– Eu văd o zână.
– Ce obez este acela…
– Și ce repede se rostogolește pe pătura cerului!
– Îl vezi acolo, în stânga, pe Razvan cum îi trimite bezele Ilenei?
– Mie mi se pare că-i dă o palmă pe obraz.
– Încurajezi violența? Hahaha!
Ați râs vreodată stând cu burta-n sus până n-ați mai avut aer? Este una dintre plăcerile mele încă din copilărie. Stăteam pe prosop, pe plaja lată de la Butoaie și-mi plăcea să simt nisipul fierbinte pe spate și soarele cum îmi arde fața. Şi râdeam. Râdeam mult de nori și de înfățișarea lor, până când se supărau pe mine și îmi ascundeau soarele. Erau cam tâfnoşi, dar mereu mă bucuram că nu i-am făcut să plângă.
Nu îmi displac nici norii deprimați. Știți voi, aceia cărora le sare țandăra din orice, iar când se enervează se învinețesc, tună și fulgeră. La propriu. Îi înțeleg, au și ei probleme la fel ca noi toți. Câteodată, plâng atât de tare, că nici toate batistele din lume nu le sunt suficiente să-și șteargă lacrimile. Îi privesc de la fereastră și mă întreb ce tragedii trebuie să suporte, prin ce momente dramatice au trecut de suspină fără să le pese că-i vede și îi judecă o lume întreagă. N-am aflat niciodată, dar când se vor destăinui, o să vă spun și vouă. Cert este că n-avem de ales, trebuie să-i luăm așa cum sunt. Veseli sau triști, sunt frumoși ca niște copii alintați. Sunt nori, n-avem ce să le cerem, au personalitate.
Vara când este caniculă, preoții mai invocă ploaia, însă norii nu se lasă înduplecați cu rugăciuni, fac doar ceea ce le place lor. Primăvara și toamna îi rugăm cu cerul și pământul să se oprească din bocete, dar parcă mai mult îi întărâtăm și în loc să se oprească plâng cu mai mult năduf. Iarna ce să mai zicem? Nu le pasă că le îngheață lacrimile pe obraji, dacă sunt în toane proaste nu se mai înțelege nimeni cu ei.
Ah, uitasem să-i bârfesc pe cei văzuți din avion. Îmi vine să-i iau la smotocit ca pe lâna bunicii înainte de a o toarce. Sunt atât de aproape și așa de prietenoși, că de câte ori zbor regret că nu m-am făcut pilot. Sau măcar stewardesă.
Pentru că îmi plac foarte mult norii, mă gândeam că ar putea fi folosiți în psihoterapie. Cum ar suna Terapia cu nori? Pentru depresivi și bolnavi aș crea povești cu norii cumulus, cei cu aspect de vată de zahăr. Cumulonimbus în schimb, norii asociați cu precipitații puternice și furtuni cred că le-ar prinde bine dependenților de droguri. Mă opresc aici că am ajuns la lucruri serioase deși pornisem de la burta de râs.
Leave a Reply