Revin cu toate clipele de coșmar prin care au trecut Oana Damian și soțul său împreună cu băiatul lor în Spitalul de Boli Infecțioase. Dacă aceasta reprezintă normalitatea și mama este ”disperată”, așa cum au spus unii, înseamnă că noi nu trăim în țara potrivită. Îmi doresc să citească acest articol, în mod detașat și să nu îl interpreteze subiectiv, toți factorii de decizie, astfel încât, chiar de astăzi să înceapă schimbările în bine.
După ce în mai bine de trei zile de la cea de-a doua internare în Spitalul de Boli Infecțioase Constanța, starea de sănătate a copilului s-a agravat, am cerut medicului să îmi facă transferul la Spitalul Județean. Îmi spune că ea nu își declină competența, că nu este necesar transferul pentru că băiatul meu nu a vomitat cu sânge și nici nu este un caz de terapie intensivă. Eu insist că cel mic nu este deloc bine, ea îmi zice să aștept rezultatul analizelor. La câteva ore după vizită, cât stăteam cu cel mic în perfuzii vine din nou medicul și mă anunță că i-a ieșit în coprocultură stafilococul auriu și că va schimba tratamentul din această seară. Mai exact era luni seara. Mă convinge să rămân și să am răbdare să îl trateze. La ora 18,00 îi administrează Gentamicină, fără să îi facă test de sensibilitate. Pe timpul nopții cel mic respiră greu, ca un hârâit se aude din piept și începe să îi curgă nasul. Dimineața îmi dau seama că are febră. Le spun asistentelor, care îmi aduc să îi dau Panadol pe gură (la cât era de leșinat nici nu m-am mai chinuit să i-l bag cu forța pe gât). Pe față îi apar ca niște blânde roșii, două puncte umflate. Observ că are și pe abdomen și pe picior. Îi arăt medicului la vizită și îi spun că așa îmi face când ia contact cu alergenii. Îmi zice că îi va băga în schema de tratament un antialergic. Toată ziua de marți cel mic nu se ridică de pe mine sau din pat. Refuză să bea apă și refuză să mănânce. Vine la ora 15,00 soțul la vizită și îl vede mai leșinat și apatic. Vrem să îl facem să stea în picioare și să meargă, dar nu reușim. Observ că buricul lui este ieșit în afară, iar abdomenul este foarte umflat. Asistentele îmi spun că are gaze. Una din ele vine cu o pompă de gaze. Ce a urmat? Un furtun introdus ca la clismă. Îmi țin copilul nemișcat și plâng în același timp cu el. Toată durerea lui o simt eu pe propriul corp. Acela a fost momentul în care am luat decizia că nu mai pot sta degeaba. Trebuie să îmi salvez copilul. Mă duc la asistente să cer să vorbesc pentru externare. Luasem decizia de a pleca din spital pe propria răspundere. Mi se spune că în lipsa medicului, doar cel care asigură garda ne poate face externarea. Bineințeles că acest medic ajunge la Pediatrie la ora 20,00 după ce termină cu preluarea pacienților de la Internări. Norocul meu a fost că altă asistentă cheamă acest medic pentru un copilaș din salon care tocmai începuse să vomite. Intervin și eu și cer să mi se facă externarea. Mă lovesc de un răspuns scurt: nu se poate. Încep discuțiile, apoi mi se fac actele, luăm copilul și ne internăm la Județean. Aici i se recoltează din nou probă de scaun, iar analizele nu rată niciun stafilococ. Oare doar două doze de Gentamicină au distrus stafilococul auriu sau pur și simplu acesta nu a existat niciodată? Deja îmi pun numeroase întrebări. Cei din Județean înțeleg că micuțul meu este alergic la Gentamicină și îi schimbă tratamentul încă de la internare. Acum, după 3 zile de spitalizare l-au externat cu rezerva unui regim strict până îi revine flora intestinală distrusă de atâtea antibiotice. Nu ne vom bucura prea mult pentru că eu am făcut vărsat de vânt luat de la prima intenare la infecțioase, iar cel mic nu poate sta lângă mine. Sper din tot sufletul să nu facă și el varicelă. Deocamdată așteptam și ne rugăm.
Cam acestea sunt faptele medicale, însă pe lângă ele se adaugă multe alte aspecte ce țin de organizarea din Spitalul de Boli Infecțioase. Unde sunt medicii când ai nevoie de ei????? Medicul curent are program până la 14,00, după această oră ești la mila asistentelor și a unui singur medic de gardă care de fapt se află la parter la internări. Cum e posibil ca pe o secție de Pediatrie, unde se tratează rujeola, rubeolă, varicelă, rotavirus, E/ Coli, scarlatină și nenumărate alte boli contagioase să ai camere cu câte 5 paturi cu cazuri de boli diferite!!!! Fiecare cameră este dotată cu un dezinfectant. La prima internare era gol și ni s-a spus că nu poate fi înlocuit pentru că rezervele cu dezinfectant se află închise sub cheie. Oare cine ține aceasta cheie bine păzită? La a doua internare am avut parte de control din partea Ministerului Sănătății pentru Acreditarea Spitalului.
De sâmbătă au început pregătirile pentru acest control. Toată lumea a fost pusă la muncă. Saloanele au fost igienizate, au adus dezinfectant in camere, au reparat dușul, ușa în cameră, au pus pe fiecare ușă de salon fișe pe care erau trecute orele de curățenie. Au venit și ne-au instruit. Să avem pijamale, sa fim îmbrăcați cu ele (în salon termometrul nu cobora sub 27 de grade celsius, indifrent ce făceai). Exista un aer condiționat doar de formă. Plasa de la geam nu se putea deschide pentru că era ruptă. Au început să înlocuiască bucățile de gresie spartă de pe hol, au dus non stop la gunoi diverse cutii, au deratizat spitalul. La prima internare, cea la care am stat în salonul de adulți, la ușă zăcea mort un carcalac pe care soțul meu l-a luat cu o hârtie și l-a dus la gunoi. Ne-au adus la wc hârtie igenică și chiar ne-au adus hârtie pentru ștersul pe mâini. Ulterior când s-au terminat ne-au certat doamnele de la curățenie că a fost prea repede. De fapt ne certau pt orice. Se plângeau când intrau să steargă pe jos că am făcut mizerie (erau zone in care voma se amesteca cu sticksurile copiiilor din salon). Apoi s-a terminat dezinfectantul de la noi din camera și noroc cu acest control că au găsit cheia ca să îl schimbe.
Părțile bune ale contolului privind faptul că s-a făcut curățenie în spital au fost umbrite de o mulțime de interdicții. Aparținătorii și bolnavii nu au mai avut voie să iasă în curtea spitalului la aer până la ora 15,00. De asemenea soțului meu i s-a interzis să rămână cu copilul și am stat doar eu cu el. Pentru cel mic asta s-a tradus prin plâns după tati, arătat non stop la ușă, nopți în care se trezea brusc și adormea chemându-l pe tati. Oare de ce tații nu pot stat și ei cu copiii internați în spital? Ce se întâmplă dacă vine un copil bolnav crescut doar de tată? Îi dați afară? Ce soluție aveți pentru a înceta această discriminare? Eu ca mamă de vineri și până marți am dormit în medie 3 -4 ore din 24h. Oare cât poate rezista fizic și psihic un om? Vă imaginați că într-un salon cu 5 mame și 5 copii mici, nu mai mare ca o sufragerie de apartament, niciodată nu se poate dormi, pentru că se țipă și se plânge pe rând, zi, noapte!
Acestea sunt chinurile prin care a trecut Oana Damian, dar mulți alți părinți ne-au transmis că s-au aflat în aceeași situație. Toate aceste probleme ar putea înceta numai cu implicarea tuturor celor afectați și a celor cărora le pasă de mosul în care suntem tratați în spitalele constănțene. Curaj, doamnelor și domnilor, nu vă mănâncă nimeni, faceți un bine pentru voi și pentru copiii voștri, nimic mai mult.
Leave a Reply