Când plecăm în vacanță, una dintre preocupări este dată de cartea pe care o vom citi. Pentru că, haideți să recunoaștem, un roman pe care îl plimbăm cu noi în concediu, trebuie să respecte anumite standarde. Să fie vesel și să nu ne strice zen-ul, să fie ușor de citit, că n-avem timp ori stare de filozofii, să fie bun și scris frumos, să ne placă de la primele pagini. ”Cină cu ficat și inimă” este recomandarea mea și vă promit că n-o să lăsați cartea din mână. Este un roman polițist condimentat de autoarea Mihaela Apetrei, cu cele mai fine arome și delicatese de care am auzit vreodată, că ar face să roșească de invidie orice masterchef, iar acțiunea este concepută astfel încât nu te lasă să ghicești finalul, până la ultimele pagini. Vă dau câteva exemple, să vă las cu gura căscată.
””Azi gătesc supă asiatică de creveți. Am un loc la cină. Nu veniți, dacă nu știți ce-i aia.” Așa își ademenește Murki, personajul principal, prietenii de pe Facebook la cină. ”Să vedem: creveți moi, albicioși, caramelizați roșiatic într-o bucată de unt norvegian, cu aromă de fiord… Apoi un fir subțire și crud de usturoi, fâșii transparente de ghimbir și suprema trinitate. Plescăind din buze, a scos o bucată de roz de galanghal, cinci frunze de kafir și trei tulpini de lemon grass. ”Plus doi-trei ardei mici și roșii, de te ustură ochii și când îi tai”….”Gustul, ce comoară minunată. Nu-l înțelege nimeni cu adevărat. Singurul simț la care nu poți ajunge altfel decât prin experiență directă. … Numai gustul trebuie experimentat direct, mâncarea trebuie să ajungă la tine, în interiorul tău, înăuntru, s-o ai și s-o posezi cu toată ființa, s-o sorbi până la epuizare. Și apoi s-a sfârșit. A fost doar a ta, a gustului tău. Îmbucătura e unică, efemeră și irepetabilă. Gustul e suprem.”
”Cină cu ficat și inimă” ne prezintă o simfonie a simțurilor, pe care am asociat-o cu ierarhia trebuințelor din Piramida lui Maslow. Pornește de la nevoia de hrană și nevoile de bază necesare supraviețuirii, care sunt prioritare, iar dacă nu sunt satisfăcute, pot produce frustrări sau suferințe oricărui om. Merge apoi la etajele superioare ale piramidei și ne prezintă nevoile de siguranță personală, cele sociale și de apartenență, cea de recunoaștere socială și nu în ultimul rând, ajunge la autorealizare și dezvoltarea personală. Construcția este atât de bine realizată, încât autoarea ne plimbă de la un personaj la altul, prin intermediul gusturilor fine ale lui Murki, dorința finală fiind escaladarea piramidei și bucuria de a ajunge în vârf conform unui proiect bine pus la punct și urmat cu strictețe.
”Se întreba ce-o să facă mai departe, dacă suferința avea să devină și mai mare, avea să-i acapareze tot sufletul…Dar asta înseamnă să ai sentimente, să te bucuri, să te doară, să-ți fie frică, să-ți pese. Asta înseamnă să duci cu tine în inimă zile, luni, poate chiar ani, iubirea sau ura, teama, curajul, dorința. Cocktailul de trăiri care te face ”uman” vine cu bune și cu rele, nu poți alege dintr-o grămadă doar ce-ți convine. Putea plăti prețul, voia să-l plătească, oricât de mare va fi devenit.”
În cadrul romanului ne sunt prezentate zece invitații la cină, cu tot atâtea rețete demne de restaurantele cu 5 stele Michelin și 10 povești de viață, atât de încurcate, încât le dau bătăi de cap și polițiștilor. Este căutat un ucigaș în serie, ale cărui crime nu pot fi puse cap la cap de către mediul legist, doctori și polițiști, ale căror anchete duceau doar către fundături.
”Polițista se învârtea ca leul în cușcă. … Era din ce în ce mai stresată de trecerea timpului. Îi amintea ce-a spus legistul: se aștepta să apară încă un cadavru și ei băteau pasul pe loc. Mda. Poliția Română. Au dreptate și oamenii când fac bancuri cu noi. Așteptăm să pice morții, doar-doar om mai căpăta vreun indiciu.”
Mihaela Apetrei a descris atât de amănunțit acțiunea care se petrece în romanul ”Cină cu ficat și inimă”, încât, atunci când îl citești reușești să vizualizezi tot ce se petrece și ai impresia că te afli la cinematograf. Ne oferă atât de multe detalii, încât ajungi să simți aromele și gustul mâncărurilor pe care Murki le pregătește pentru invitații săi.
”Mâine seară avem piept de rață cu sos de rodie și fructe de pădure. O bucurie de gusturi (să nu aud prostia aia ”curcubeu în cerul gurii”, că sunteți eliminați din start). Găsise proporțiile perfecte, încorporate perfect ca gust și textură și mirodenia, alta de fiecare dată – acum pusese o porție bunicică de crăciuniță și limba soacrei. Știa că poate provoca intoxicații grave dacă este consumată în doze mari – dar era deopotrivă și terapeutică, dacă știai cât să pui. Voia s-o vindece sau s-o otrăvească pe Alice? Habar n-avea. Punea mirodenia doar cât să echilibreze. Nu, nu gustul, ci stările ei. O ”dregea” pe Alice ca pe-o mâncare, într-atât de departe îi mersese măiestria. ”Murki, bucătarul de oameni.”
Capitolele în care Murki gătește cele mai delicate preparate pentru ”prietenii” cărora dorea să le simtă stările sunt abil alternate cu cele în care este prezentată tensiunea angajaților din secția de poliție, dornici să descopere criminalul și să încheie cât mai curând dosarul.
”Marc dormise prost și acum își simțea capul vâjâind îngrozitor. N-avea în casă nici măcar un paracetamol amărât, așa că a făcut o cafea tare și a sperat să-i treacă după primele fumuri trase cu sete din țigară. A pândit firicelul cafeniu de lichid scurgându-se din filtru, nerăbdător să ia o gură de cafea fierbinte, îmbătându-se cu aroma. I-a fugit gândul la omorurile cărora nu le dădea de cap. Ce-i ucidea pe oamenii ăștia? Azi trebuia să vină și primul raport toxicologic – durau ca dracu’, îți trecea cheful să mai investighezi ceva când așteptai o lună întreagă după trei analize. Acolo mai avea o speranță, în rest firele se înnodaseră între ele într-un ghem la fel de încâlcit ca la-nceput, doar că mai mare. …
Cu aburul cafelei în nas, a recapitulat mâzgălind pe o bucată de hârtie: fetița de acum 30 de ani, organe interne ”crud-uscate”; Iulian, calculatorist, cu mucoasa nazală atrofiată; Raul, gay, artist sau așa ceva, cu testiculele atrofiate; Tatiana, doctoriță, în comă profundă, cu rinichii atrofiați: un individ misterios (poate individă), care-i trimite mesaje și pretinde că-l știe pe făptaș. În punctul ăsta s-a enervat îngrozitor. Ăstuia nu reușiseră să-i dea de urmă, cu toate flotările calculatoriștilor de la poliție.”
Medicul legist, preocupat de ciudățenia situației și a modului în care victimele ajung la el, a reușit să afle lucruri pe care nimeni nu le-ar fi bănuit. Într-un final Marc este ajutat să deslușească misterul, dar suferința prin care trece îl determină să renunțe la această meserie.
”Toate intoxicațiile letale au fost făcute cu precizie. Concentrațiile de otravă din plantele folosite atacă exact organele afectate. Dar nu explică atrofierea. Pe asta n-am idee cum au provocat-o. În orice caz, am mai descoperit ceva interesant, prin niște cărți vechi de medicină chinezească tradițională. Fiecărui organ îi corespunde o emoție, știai? M-am uitat la astea de pe lista noastră: nasul și plămânii sunt pentru curiozitate, genitalele pentru tandrețe și apetit sexual, rinichii pentru introvertire, tăcere, ochii pentru liniștea minții, creierul pentru profunzimea judecății și pentru înțelepciune. Toate au un rost, un sens. Mai sunt și altele, în total zece.”
Mi-ar plăcea să aflu că ați citit-o și că v-a plăcut. Pe scurt, pot spune că este mai mult decât o carte polițistă. E altceva. Autoarea Mihaela Apetrei folosește o abordare total inedită pentru acest gen de roman. Ne plimbă printr-un carusel de gusturi, drame și emoții, care nu ne lasă indiferenți. Vacanță frumoasă vă doresc și lectură plăcută!
