Avem prea mulți bătrâni triști și egoiști

Am văzut bătrâni în Italia și Spania, care le cedau locul tinerilor în autobuz, pe motiv că veneau de la muncă și erau obosiți. Doamne, cât mi-a plăcut de acei vârstnici. Unde mai pui că își compostau și bilet, cu atât mai mult era de apreciat gestul lor de a le oferi tinerilor un loc pe scaunul din autobuz. 

M-am întrebat atunci ce au ei și ne lipsește nouă. De ce bătrânii lor sunt veseli și amabili și ai noștri mereu triști și puși pe harță. Nu o dată mi s-a întâmplat ca, venind de la serviciu, ruptă de oboseală, să mă ridice cu tupeu de pe scaun câte-o pensionară cu două legături de leuștean în mână. 

Respectul nu-l impui cu forța, oricât ai încerca. Respectul îl câștigi. Prin prezența ta, prin felul în care te comporți, nu prin ostilitatea pe care o afișezi în prezența tinerilor. Dacă ești o acritură, faptul că ai o vârstă generoasă, nu te face respectat, poate doar demn de milă.

Spuneam că m-am tot întrebat ce au acei pensionari frumoși din alte țări și nu au ai noștri. Cred că mai degrabă n-au. N-au ajutoare sociale, nu beneficiază de gratuitate pe transportul în comun, nu sunt umiliți cu o sticlă de ulei și o pungă de făină. Își trăiesc viața fără să aibă așteptări de la primari sau guvernanți. Nu numără zilele până la următoarea pomană, ci le trăiesc frumos pe cele care le-au rămas. Îmbrăcați frumos și ei și ele, parfumați, cocheți, se plimbă ori stau la terase cu o salată și o apă în față, râzând și bucurându-se de viață. 

Mulți dintre bătrânii noștri însă, au fost învățați că totul li se cuvine. Toți politicienii le oferă gratuități, numai să fie votați. N-am văzut unul care să spună că le taie gratuitatea pe mijloacele de transport în comun sau ajutoarele sociale. E prea riscant, l-ar bate în piața publică. Au și cluburi pentru pensionari, în care se adună să joace table sau să socializeze. Foarte frumos, dar toate astea nu îi fac mai buni și mai veseli, din contră. 

Într-un week-end m-am plimbat cu rolele la Casa de cultură și muream de sete. În preajmă nu era niciun magazin de unde să-mi iau apă, dar am mers la clubul pensionarilor din zonă. I-am rugat să-mi dea un pahar cu apă. Am crezut că-mi dau cu ceva în cap când mi-au spus că nu-mi dau nimic. Le-am oferit bani. Nici nu s-au sinchisit, se uitau scârbiți la mine, parcă aterizasem de pe altă planetă. Am insistat, muream se sete. “Nu-ți dăm niciun pahar cu apă, domnișoară! ” Așa s-a încheiat discuția noastră. Mi-a fost rușine pentru ei și m-am gândit că au îmbătrânit degeaba. 

Norocul nostru că există și pensionari frumoși, pozitivi și înțelepți, oameni de la care ai ce învăța, numai buni de pus pe rană. Câțiva îmi sunt și prieteni pe Facebook și mi se luminează fața când îi văd sau când le citesc postările ori comentariile. Sunt oameni care nu le-au reproșat vreodată copiilor că i-au crescut și că s-au sacrificat pentru ei o viață întreagă. Sunt Oameni. Buni ca pâinea caldă.