Aeroportul groazei

Aeroportul Heathrow, Londra

După o vacanță frumoasă și veselă, abia așteptăm să ne îmbarcăm în avion și să zburăm spre casă. Suntem în terminalul 4 plecări. Eu vorbesc cu prietenii pe Facebook. Alex, fiul meu, se amuză cu un joc în care omoară extratereștri, iar soțul meu își citește mesajele. Deodată, din ecran mă privește un monstru negru, înfiorător, cu ochii mari, ieșiți din orbite, ca două lasere. Scap aparatul din mână, dar hidoșenia rămâne pe display și repetă într-una: “Vă furăm inteligența! Vă mâncăm creierul! Veți muri toți!” Privesc îngrozită în jur. Toată lumea este în stare de șoc. Unii țipă, alții fug, e un haos total. Rămân încremenită și simt cum ceva rece mă prinde de mână. Închid ochii îngrozită și urlu cât pot de tare până când cineva îmi șoptește la ureche: ”Sunt eu, iubito!”. M-am liniștit, este soțul meu. Văd monștri peste tot. Pe ecranele telefoanelor și ale tabletelor, pe laptopurile tuturor, chiar și pe monitoarele care afișează zborurile avioanelor.

Suntem toți cuprinși de isterie. Călătorii, personalul aeroportului și agenții de pază. Avioanele ratează aterizarea și văd cum se prăbușesc. Probabil, marțienii au intrat peste tot. Sunt și în sistemele radar. Aeronavele cad în gol, ca și cum ar fi din hârtie. Alex privește amuzat toate aceste scene, de parcă jocul lui de pe telefon continuă în realitate. Soțul meu mă strânge tare de mână și mă trage către geam să vedem ce se întâmplă afară.

Nu putem lua legătura cu nimeni, niciun mijloc de comunicare nu funcționează. Suntem izolați și auzim permanent amenințarea monștrilor: “Vă furăm inteligența! Vă mâncăm creierul! Veți muri toți!” Panica a pus stăpânire pe toată lumea. Nu e niciun gadget sau monitor din care să nu apară și să nu vorbească odioşenia, iar aparatele nu pot fi oprite.

Întorc capul spre fereastră. Afară, oamenii sunt atrași în navele spațiale care au împânzit aeroportul, ca de niște aspiratoare extrem de puternice. Până la ele, se învârtesc în cerc precum într-un roller coaster. Le aud țipetele de ajutor chiar și prin geam. La ușa navetei spațiale, marțienii flămânzi le smulg capetele și le sug creierul. Apoi îi aruncă pe jos ca pe niște nuci goale de cocos. Pistele sunt pline de oameni decapitați și capete sparte. Și asta în doar câteva minute de când a început masacrul. Închid ochii așa cum fac atunci când mă uit la un thriller SF și aștept să treacă scenele terifiante.

Trec pe lângă noi polițiști din ale căror stații se aude același mesaj transmis de extratereștri. Oare ce vor creaturile astea ciudate de la noi? N-am timp să mă gândesc pentru că zăresc doi copii cu fețele lipite de geam. ”Mamiii, tatiii!” Se uită îngroziți cum părinții lor sunt ridicați în aer de pe pista de aterizare către aeronava extratereștrilor. Alerg instinctiv către ei și îi întorc de la fereastră să nu mai vadă scenele macabre.

Fugim toți către magazinul duty-free din fața noastră. Constat că multă lume s-a refugiat înăuntru, iar printre rafturile cu bomboane, băuturi și parfumuri, s-a format deja o celulă de criză. Am un scurt răgaz să-mi dau seama ce se întâmplă. Stai puțin! Unde am mai văzut eu monștrii ăștia? Întorc privirea către fiul meu, care butonează telefonul și ignoră tot ce e în jurul lui. Îi smulg aparatul din mână și sunt șocată să văd că pe ecran sunt chiar imaginile din aeroport. Nu pot să cred! Jocul lui Alex îl trăim în realitate. Mă întorc disperată spre el și îi strig: Omoară-i! Omoară-i odată! Nu se poate. A rămas blocat la nivelul 12 și nu știe cum să treacă mai departe. Paul, băiețelul pe care l-am luat cu noi, vine cu soluția salvatoare. A terminat jocul demult și știe cum să extermine monștrii. I-am dat repede telefonul și s-a pus pe treabă.

Aproape că răsuflu ușurată, dar îi văd pe marțieni că intră în terminal și îi înşfacă pe cei care le ies în cale. Disperați și dornici să supraviețuiască, oamenii se împing. Geamul duty-free-ului se umple de sânge. E bine. Ne ferește de ochii mari și umflați ai marțienilor și de gurile lor hulpave. Nici nu-mi termin bine gândul și îi văd năvălind peste noi în magazin. O strâng lângă mine pe Mia, sora lui Paul, și îi spun să nu mai plângă pentru că totul va fi bine, chiar în momentul în care o hidoșenie neagră mi-o smulge din brațe. Nu, nu vreau să văd asta. Îmi ascund fața pe pieptul soțului meu și aștept să se întâmple ce e mai rău, dar…. liniște…

Nu mai aud nimic în jurul meu. Oare mi-au mâncat și mie creierul? Mă trezesc la realitate vocile fiului meu și a lui Paul. Au terminat jocul, au omorât monștrii și, ca prin minune, totul a revenit la normal. Mă gândesc că dacă ar fi finalizat jocul cu un minut mai devreme, Mia ar fi fost salvată. Nu știu cum să-i explic lui Paul că în doar jumătate de oră a rămas și fără părinți și fără sora lui.

Gândul acesta mă îngrozește mai tare ca extratereștrii. Mă întorc spre Paul și chiar în momentul în care deschid gura să vorbesc cu el, o văd pe Mia. E întinsă pe jos, dar e teafără. Nu pot să cred! Copiii i-au distrus pe extratereștri chiar înainte ca monstrul să îi smulgă capul fetiței.

Toți am răsuflat ușurați, iar Mia și Paul au devenit frații pe care Alex și i-a dorit mereu. Niciodată nu au mai jucat de atunci jocuri cu extratereștri.

Articol scris pentru concursul SuperBlog 2017.

Share

Comments

One response to “Aeroportul groazei”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.