Am constatat de-a lungul anilor, că românilor le place să stea la coadă. Unii, chiar au dezvoltat o pasiune pentru pierderea vremii pe la rânduri. Stau frumos aliniați pentru orice, nu fac mofturi. Să pupe moaște, să primească ajutoare, să-și ia pensia de la bancomat ori să-și înscrie copiii la grădiniță. Probabil se simt mai în siguranță în grupuri organizate. Așa mai socializează, află ultimele vești despre cine a mai murit, cine s-a căsătorit și după câți ani a apărut copilul, cine cu cine s-a cuplat. Până la urmă, nu e o idee rea. Decât să se întâlnească la o cafea și să cheltuiască banii, mai bine fac ceva util și se pun la curent cu bârfele din zonă. 2 în 1. Foarte convenabil!
În fiecare lună, în data de 15, pensionarii din cartier se strâng în fața bancomatului. Și stau acolo cu orele, așteptând să le intre pensia. Prima dată când i-am văzut, am crezut că e protest. Erau vreo 10. M-am așezat la coada dezorganizată, gândindu-mă cu groază cât am de stat la rând. I-am întrebat de ce-s așa de mulți și mi-au făcut loc să intru în față. Spuneau că își așteaptă pensia. În timp ce făceam operațiunile necesare, unii vociferau că lor li se bagă banii pe card mai târziu. “Uite, lu’ doamna i-au dat banii înaintea noastră. Ce cred ei, că dacă suntem bătrâni, avem mai mult timp să așteptăm pensia?” Am plecat repede, cu zâmbetul pe buze, să nu aud și alte năstrușnicii. Credeți că nu-și puteau scoate a doua zi, fără să stea la coadă? Bineînțeles că au această posibilitate, dar ar fi pierdut toată distracția.
Mi-am amintit atunci, de cozile chinuitoare de pe vremea lui Ceauşescu. Doamne, la câte rânduri am mai stat! Câte coate-n coaste și îmbrânceli am luat. Dacă nici eu nu l-am înjurat împușcatu’, n-a mai făcut-o nimeni. Îi umpleam frigiderul cât așteptam la coadă la carne, ouă, banane, portocale, la orice era de mâncat. Ba nu, stăteam și la butelii, dar mai rar. Când mă anunța mama că o să vină carne la alimentară, mă lua cu leșin. Într-un an, m-a trimis chiar de ziua mea la rând la ouă, că se apropia Paştele și trebuia să facă prăjituri. Mi-am blestemat atunci și zi și tot, de nervi că am stat vreo 4 ore în înghesuială. Când să ajung acasă victorioasă cu ele, m-am împiedicat și am scăpat punga. Praf erau toate și muream de ciudă. A ales mama gălbenușurile și albușurile cum a putut de printre coji și într-un final a rezolvat cât de cât problema.
Nu v-am spus la ce coadă infernală am stat odată să îmi preschimb buletinul în urmă cu câțiva ani. Când am ajuns dimineața, exista deja o listă de așteptare, pe care se trecuseră zeci de persoane trezite cu noaptea-n cap. Degeaba negăm, ne plac cozile.
De cele pentru ajutoare sociale sau de la Casa de pensii, n-are rost să mai vorbim, vor intra în istorie, probabil. Degeaba anunță angajații că după-amiaza holurile sunt pustii, mulți vârstnici strâng rândurile în fața instituției când nici nu mijeşte soarele. Ce-i mai plăcut decât să-ți bei cafeaua în stradă, la răsărit?
La doctor dacă stăm mai mult de două ore, zicem că-i bun și de-aia e aglomerat. Și plecăm mândri de rezultatul primit, că doar am fost la un geniu al medicinei, nu la un doctor care nu e în stare să-și respecte programările.
Cele mai vesele cozi la care am stat vreodată, n-au fost în România, logic. Erau în parcurile de distracții. Disneyland, Gardaland, Portaventura, Thorpe Park, toate s-au lăsat cu stat la rând. Uneori așteptam pentru 3 minute de distracție și adrenalină, chiar și mai bine de o oră. Măcar acolo toată lumea stă la coadă cu zâmbetul pe buze. Sunt cozi și cozi, dar la acestea din urmă, nu m-ar deranja sa stau zilnic.
La cât de mult ne place să stăm la cozi, nici nu mă mai mir că suntem codașii Europei. La toate capitolele.
