Plouă. Și, ca la fiecare ploaie, examinez comportamentul adulților. Sunt atenți să nu îi atingă vreo picătură rătăcită, să nu își murdărească pantofii noi, ori să își ude hainele. Iar doamnele, ah, doamnele înjură de fiecare dată când plouă că-şi strică frumusețe de coafură. Că li se turteşte părul, sau se încrețește și doar ce-a fost îndreptat la salon, ori că se îndreaptă minune de bucle. Până și mașinile proaspăt spălate sunt supărate când plouă. Că picături, că noroi pe tălpi, că li se strică luciul.
Zău așa, chiar am uitat să fim copii. Să sărim cu bucurie într-o băltoacă, să lăsăm ploaia să ne ude până la piele, să dansăm sub stropii mari și răcoroşi, să adulmecăm parfumul fără preț de fițe al naturii. Când ați simțit ultima dată mirosul din aer, după ploaie? Erați prea preocupați să nu vă murdăriți și l-ați ratat, așa-i? Păcat! Nici nu îndrăznesc să întreb când v-ați tăvălit ultima dată în iarba umedă, știu că nu s-a întâmplat de curând.
Când am uitat să fim copii? Să ne bucurăm de lucrurile simple? A trecut timpul atât de repede? Ni s-au șters amintirile legate de bucuriile de odinioară? Preferăm să fim maturi și serioși pentru a părea mai credibili? Când are loc schimbarea? Odată cu apariția mustaței la băieți sau a sânilor la fete? După examenul maturității? Sau odată cu obținerea primului job? Și cine ne-a învățat că viața este despre seriozitate? Că trebuie să ștergem cu buretele tot ce ne-a făcut fericiți când eram mici? Că leagănul e pentru copii și nu se cade ca adulții să îl folosească? Că trebuie sa ne luăm viața în serios? Cine? Și de de? În ce coș am aruncat, ca pe rufele murdare, lucrurile care ne făceau fericiți?
Măcar de i-am lăsa pe proprii copii să se bălăcească în băltoace și să se bucure de ploaie, ca de un dar din partea naturii. De multe ori însă, până și ei sunt privați de aceste mici satisfacții. Părinții nu-i vor murdari, uzi sau răciți. Îi vor perfecți, ca pe un cadou frumos împachetat, cu funda aranjată impecabil, stând locului pe dulap până când vine momentul să fie oferit sărbătoritului.
Și copilăria? Copilăria este sau nu este. Fiecare o înțelege și o trăiește după cum poate. Sau cum a fost învățat. Unii n-au fost niciodată copii, în adevăratul sens al cuvântului. Și nu din vina lor. N-au fost lăsați de părinții abuzivi sau preocupați să trăiască o viață perfectă. Mulți am uitat ce înseamnă natura și care sunt beneficiile și satisfacțiile traiului în mijlocul ei. Preferă betoanele că-s mai curate și nu produc noroi. Și spațiile de joacă închise, în care copiii nu riscă să își murdărească hainele și să ajungă acasă cu scaieți agățați de ele.
Mda, este o temă bună de reflecție pentru părinții care au copii și au uitat demult ce înseamnă copilăria. Viața nu este despre seriozitate, absența râsului și a clipelor fericite, clar. E despre bucurie și trăiri intense. Despre zâmbet, dans în ploaie, privit norii, râsete și bucurii simple. Până la urmă, viața ne-o colorăm cum vrem.
Suntem pictorii propriei vieți. Este alegerea noastră dacă folosim vernil, roșu, galben, albastru sau portocaliu, ori dacă preferăm tonurile de negru și maro.
