Nu știu dacă un părinte responsabil ar trebui să aibă o asemenea atitudine, dar când văd că totul se scufundă, instinctul îmi spune să îl salvez. De mic îl pregătesc psihic pentru lunga călătorie, poate fără întoarcere. Pentru că e artist, iar în România, ce nu-i de mâncat sau de furat nu prea este apreciat. Nu vreau să fie prizonier în propria viață așa cum li se întâmplă multor artiști de la noi. Vreau să trăiască o viață frumoasă, fără prejudecăți, într-o lume în care nu se vorbește doar despre furturi, lipsuri, plagiate, prețul gigacaloriei sau politicieni care până și “meseria” asta și-au ratat-o. Prioritățile în viață sunt cu totul altele pentru oricine, iar dacă nu va pleca la timpul potrivit, simt că va prinde rădăcini și țara nisipurilor mișcătoare nu-i va mai da drumul să se desprindă. Arta-i hrană pentru sufletul unui artist, iar în România acesta poate muri de foame din lipsă de frumos.
Am mulți prieteni care și-au trimis copiii la studii peste hotare și nu regretă că nu s-au mai întors în țară. Nici n-ar avea de ce. Le merge bine în Franța, Spania, Italia, Germania sau Singapore. De zeci de ori mai bine decât aici. Sunt apreciați și respectați. Și simt că trăiesc. Nu trebuie să intre în partide obscure pentru a câștiga un salariu bun și nu au șefi incompetenți. Văd cum orașele se dezvoltă, lumea cum evoluează, oamenii că zâmbesc pe stradă, un stat preocupat de sănătatea, siguranța și confortul lor psihic. Își permit să meargă în vacanțe, să practice diferite sporturi, să își crească frumos copiii.
De sute de ani ne mințim. Că suntem eroi, meseriași, buni oameni politici, mari constructori. Mai nou, ne păcălim singuri că avem un turism performant, că facem politică la nivel înalt, că economia crește, că suntem curajoși. Suntem pe naiba! Nu suntem în stare să reparăm de 7 ani un pod construit în 3. Ne e frică și de propria umbră și decât să reclamăm neregulile și să îi deranjăm pe politicieni, preferăm să închidem ochii și să ne prefacem că ele nu există. Ne mulțumim cu puțin și trecem cu vederea seria umilințelor și compromisurilor pe care le îndurăm noi, copiii, părinții și prietenii noștri. Mergem mai aplecați, avem ochii triști și trăim cu impresia că așa trebuie să fie. Că asta-i viața. Ne uităm cu silă la oamenii politici, aflăm la știri despre milioanele pe care le fură, observăm cum își dezvoltă cultul personalității mai ceva decât Ceauşescu și nu spunem nimic. Poate pentru că am fost învățați că “tăcerea e de aur”. Păcat că nu ascultăm cu atenție imnul național, poate ne-am mai deștepta puțin. Și am afla că avem și drepturi, nu numai obligații.
În fine, sunt multe de spus…Ideea este că preferăm să ne complacem în această mocirlă, să ne trimitem copiii departe și să ne tratăm peste hotare, în loc să impunem noi regulile. Să cerem mai mult. Să nu mai fim lingușitori și să îi mângâiem pe creștet pe cei care, deși se află la butoane nu fac nimic pentru noi. Să conștientizăm că ei nu se gândesc la viața noastră de rahat și nu încearcă să o îmbunătățească, pentru că nu le pasă.
Cât va mai fi așa? Mult, zic eu, până la capăt. Și deși nu aş vrea, cred cu tărie, pentru că n-am învățat nimic în toți acești ani. Suntem creduli, ignoranți și lași. Ne place să întindem mereu și obrazul celălalt pentru a fi pălmuiți cu putere. Ne-am învățat cu durerea, cu problemele, cu nevoile. Fac parte din noi, deși nu ar trebui. Dar nu știm să trăim altfel. Și nici nu vrem să învățăm. Tocmai de aceea, m-aş bucura să-i fie bine și cald în suflet copilului meu, oriunde altundeva decât aici. Aici e doar despre ei. Despre politicieni, nevoile și dorințele lor. Prefer pentru el o lume mai frumoasă și mai bună, nu o țară care dă înapoi precum racul.
Leave a Reply