Faptul că politicieni din toate partidele au votat pentru un proiect de rahat nu mă mai miră. Atâta pot, n-ai ce să le ceri. Ceea ce nu înțeleg însă este de ce ne revoltăm pentru lucruri neesențiale și nu pentru cele care ne fac viața un calvar. Câți protestează că spitalele se află de ani buni în moarte clinică și sunt resuscitate doar cu banii strânși de noi în campanii umanitare, în timp ce managerii fraudează fondurile și dau unul după altul cu subsemnatul la DNA?
N-am văzut pe nimeni se revolte și să inițieze o campanie împotriva celor care manageriază prost sistemul sanitar. Sistem care își bate joc de bolnavii de cancer și îi trimite să se trateze în privat. Care n-are aparatură performantă pentru radioterapie și îi pune pe drumuri de sute de kilometri pe bieții bolnavi. Acestea sunt problemele reale, la care se adaugă cele ale copiilor bolnavi de cancer sau boli rare pentru tratamentele cărora părinții fac împrumuturi la bănci și mor odată cu ei de durere. Nimeni nu țipă pentru asta. Prea puțini se revoltă.
Lipsurile din sistemul sanitar ni se par normale, la fel ca moartea cu zile a prietenilor sau rudelor. Dar nu putem accepta căsătoriile intre homosexuali. Nu credeți totuși că aceasta este o falsă problemă? O pistă falsă pe care suntem conduși? Câți gay cunoașteți? Și câți dintre homosexuali credeți că și-ar oficializa relația într-o societate primitivă care ar arunca în ei cu pietre. N-ar face-o, dar preferăm să ne urâm unii pe alții. Să ne lăsăm frustrările să ne dirijeze viața. Să ne uităm pe gaura cheii pentru a observa cum o duc vecinii. Suntem normali?
În țara în care lumea n-are bani de prezervative, abandonează copii pe bandă și îi tratează uneori ca pe niște obiecte, dar e preocupată de interzicerea avortului. În țara în care copiii din familii sărace sunt nevoiți să supraviețuiască doar cu 80 de lei pe lună. Copii ai căror părinți n-au bani să le cumpere cele necesare pentru a-i trimite la școală și rămân analfabeți. Țara în care mulți minori mor în spitale, pentru că nici în anul 2017 nu există aparatură și tratamente de ultimă generație.
Aș fi mândră de cei care ar ieși în stradă pentru a le reproșa autorităților nedreptățile pe care le îndură copiii cu dizabilități, care sunt considerați “defecți” de către stat și nu li se acordă atenție, sprijin și ajutor. I-aş aplauda chiar.
Sau pentru ridicarea nivelului de trai, astfel încât părinții să nu mă fie nevoiți să își “abandoneze” copiii și să plece la cules de căpșuni în Spania. Ori să îi trimită la cerșit prin intersecții.
Pentru astfel de idei nu m-ar deranja să văd lumea mărșăluind pe stradă sau certându-se ori blocându-se pe Facebook.
În schimb, noi îi votăm și îi aplaudăm pe politicienii care fură într-o zi cât nu câștigăm noi într-o viață. Am învățat să ne descurcăm doar cu școlile, creșele, grădinițele, spitalele și azilurile de pe vremea lui Ceauşescu, iar singurul rău în lumea în care trăim este că se căsătoresc homosexualii. Altfel ne-ar fi bine și ar curge miere, dar ei stau în calea fericirii noastre. N-am învățat niciodată cea mai importantă lecție. Aceea că viața e prea scurtă și că ar trebui să o trăim frumos pe a noastră în loc să ne-o consumăm privind-o după garduri sau pe la televiziuni pe-a altora.
Ce naiba e în neregulă cu noi? Ne mulțumim cu puțin și suntem mândri că nu însemnăm nimic. Este greu de acceptat o Românie mediocră și exagerat de înțelegătoare.
