Trăiesc într-un oraș fără pretenții. Mediocru aș putea spune. După chipul și asemănarea celor care votează și sunt aleși. Amnezia electoratului le permite candidaților să promită la fiecare 4 ani că fac aceleași lucruri. Odată aleși însă, se afundă și ei în uitare, astfel că problemele de acum 20 de ani sunt mereu de actualitate. La o privire mai atentă, aș putea spune că e chiar mai rău decât atunci.
Cazinoul din Constanța arăta mult mai bine acum două decenii, iar parcurile parcă erau mai mari și mai frumoase. Dureros este că într-un oraș fără aspirații, căruia îi pasă doar de necesitățile bătrânilor, tinerii nu-și găsesc locul. Nici măcar capitală culturală europeană nu a avut ambiția să devină. Și nimeni nu s-a supărat.
E trist când ajungi să spui, în secolul XXI, că trăiești într-un oraș în care bolnavii nu sunt deranjați că trebuie să își găsească sănătatea departe de casă. Este îngrijorător faptul că nu avem o universitate care să fie inclusă în clasamentele internaționale, astfel că tinerii preferă să studieze la sute sau chiar mii de kilometri de casă, pentru ca apoi să se stabilească acolo unde mediocritatea este un defect, nu o calitate. Dar cui îi pasă?
