Tristețe mi-e dat să văd peste tot. Observ fețe posace oriunde. În piață, în instituții, pe stradă, în trafic. Trăim cu o viteză atât de amețitoare, că nici zâmbetul nu mai avem timp să îl afişăm. Parcă am uitat cum să trăim. Cum să ne bucurăm de viață.
Habar n-avem în ce stație vom coborî și cât de lung sau scurt ne e drumul. Tocmai de aceea ar trebui să-l facem frumos. Să trăim cu bucuria că încă suntem, că avem puls, că putem respira aerul curat după ploaie sau că plantele înfloresc. Sunt lucruri mici, știu, dar nu toți putem face minuni. Iar asta nu trebuie să ne întristeze.
Rar, extrem de rar văd la noi oamenii râzând. Știu, toți suntem preocupați, dar de ce am uitat să zâmbim? Vă mai amintiți ce frumos era în vremea copilăriei? Când ne bucuram pentru orice fleac? Când mergeam cu picioarele prin iarbă ori pe pământ sau dansam în ploaie și țopăiam prin noroaie? Unde și când a dispărut acea inocență? E o lege nescrisă care spune că adulții nu mai au dreptul la bucurii în viață? Nu! Asta-i clar. Atunci, de ce s-au diluat atât de mult senzațiile de bine?
Am făcut într-o zi un experiment. Mergeam pe stradă și le zâmbeam tuturor oamenilor triști pe care i-am întâlnit. A fost un transfer de energie pozitivă, pe care l-au perceput cu plăcere. Mi-au întors zâmbetul. E un fel de terapie și funcționează. Încercați și voi. Amintiți-le celor triști că trăiesc. Că viața e frumoasă orice-ar fi. Nu trebuie să îi cunoaștem pe cei pe care îi cadorisim cu o rază de bine și de speranță.
De câte ori mă întorc din vacanțele petrecute în alte țări, primul lucru care mă izbește și mă anunță că am ajuns acasă, sunt fețele triste și preocupate. Ca un zid. Impenetrabile, inexpresive, ca cele ale jucătorilorde poker. Nu-mi plac deloc, ba chiar îmi strică ziua. Mă tot întreb, de unde strâng oamenii atâta acreală și de ce preferă să o afișeze ostentativ.
Dacă ar fi după mine, aș da o Lege a zâmbetului.
Vom zâmbi din obligație, până când ne va intra în reflex și vom constata că suntem mai pozitivi și ne e mai bine. Cât ne costă, până la urmă, să zâmbim?
Avem o singură viață și în loc să ne bucurăm de ea, preferăm să o plângem. Ori să ne plângem. Aproape mereu. Nimic nu ne place, suntem permanent nemulțumiți. Puține lucruri ne fac fericiți.
În fond, ce e viața? Din ce-i compusă, dacă nu din amintiri și momente frumoase?
Zâmbiți astăzi, mâine, nu se știe!
